EDITORIAL | Crenguța Nicolae: Un cadou pentru noi: Jumătate de an de caterincă electorală

Din perspectivă electorală, nu e nimic condamnabil sau nefiresc în ceea ce s-a întâmplat. Un guvern de coaliție poate rămâne oricând minoritar prin plecarea unuia sau a mai multor parteneri; partidul sau partidele rămase pot încerca alte coaliții sau pot încerca o guvernare minoritară, caz în care pot găsi sprijin în parlament sau, dimpotrivă, opoziția poate da jos guvernul printr-o moțiune de cenzură.

Așa s-a întâmplat în octombrie 2009, când moțiunea PNL-UDMR a dat jos guvernul minoritar al PDL (Boc 1) la două săptămâni după ce PSD părăsise coaliția de guvernare și cu o lună înainte de alegerile prezidențiale. Ulterior, alegerile anticipate dorite de președintele Băsescu n-au avut însă loc, pentru că parlamentarii au aprobat un nou cabinet PDL (Boc 2), unde noii parteneri au fost UDMR și viitorul UNPR. Dar nici nu e nevoie de plecarea vreunui partener de coaliție pentru ca un guvern să cadă așa; în aprilie 2012, când moțiunea de cenzură a PSD-PNL a dat jos guvernul Ungureanu și a venit rapid la putere guvernul Ponta, a fost vorba doar de simpla erodare la guvernare a PDL.

Acum, aceleași mecanisme par să fi intrat în acțiune: PSD încearcă să rămână la guvernare, PNL promite moțiune de cenzură, ALDE și Pro România se vor noii parteneri în viitorul guvern care va înlocui la putere PSD, iar USR cere anticipate la anul. E mai puțin interesant cât de sincere sunt acum partidele în ceea ce promit sau justifică – dacă într-adevăr PSD vrea să rămână la guvernare, dacă PNL chiar vrea ca moțiunea să aibă succes, dacă USR chiar vrea anticipate etc.

Ceea ce e interesant e că, pe cât de dăunătoare ar fi pentru țară o criză politică prelungită, pe atât de avantajoasă ar fi ea pentru toți actorii politici ai momentului, oferindu-le o ocazie unică de a ocupa nu o lună, cât durează o campanie normală, ci luni în șir cu văicărelile, atacurile, bășcălia, zvonistica, negocierile pe funcții și toate celelalte elemente inevitabile într-o criză politică. În acest fel, niciun candidat nu se va mai obosi în campanie să explice electoratului ce ar dori să facă la Cotroceni, de guvernare nu-i va mai păsa nimănui, iar partidele vor avea mereu scuza crizei spre a evita discuția despre ideologia și programele lor.

Pentru PSD, actuala criză e un prilej bun de relansare. Kelemen Hunor de la UDMR spune că guvernul Dăncilă devenit minoritar ar trebui să demisioneze, nu să aștepte să fie dat jos prin moțiune. Ideea e falsă (orice partid e dator să-și susțină la putere guvernul, fie el și minoritar, pentru că are această răspundere față de alegătorii săi), iar aplicarea ei ar fi o greșeală electorală pentru PSD. S-a zvonit că Eugen Teodorovici ar fi spus în ședința CEx: „Să ne dea ei jos, dacă pot, nu să fugim noi și să le ușurăm munca”; într-adevăr, o moțiune înseamnă discursuri, lista cu realizările guvernării, victimizare în fața alegătorilor și solidarizarea membrilor și a simpatizanților în jurul Vioricăi Dăncilă, așa cum s-a întâmplat mereu la PSD când partidul și-a simțit amenințată existența.

Plecarea lui Tăriceanu și alierea sa cu Ponta l-au făcut până și pe eternul cârtitor Pleșoianu să lase la o parte atacurile la Viorica Dăncilă, care a intrat deja în rolul premierului responsabil și cinstit care se luptă cu durerea morală pricinuită de trădarea fripturiștilor din ALDE. Dacă moțiunea cade, PSD va bifa o victorie; dacă moțiunea reușește, e și mai bine pentru PSD, dornic să se reîntoarcă la putere pe model 2016.

Pentru PNL, criza e la fel de prielnică. Ludovic Orban a anunțat în premieră că face moțiune doar după ce strânge numărul de semnături necesar, ca pentru a șterge astfel din memoria electoratului impresia de neseriozitate sau blat de la ultimele moțiuni de cenzură (cu totul au fost cinci din 2017 până acum), inițiate fără șanse, doar ca să arate că partidul face opoziție. Un eșec al moțiunii i-ar energiza și mai tare pe suporterii PNL să-l susțină pe Klaus Iohannis, candidatul liberalilor și speranța lor de a ajunge la putere.

O victorie a moțiunii, urmată de negocieri conduse de Iohannis, ar consolida imaginea de PNL preferat al zeilor, mai ales că Iohannis nu și-a ascuns niciodată preferința netă pentru PNL de fiecare dată când a organizat discuții cu partidele. Iar această imagine va fi proiectată indiferent cine va compune viitorul guvern: dacă ar fi acolo cam prea mulți oameni de la alte partide, electoratul va afla că asta nu e fiindcă invincibilul PNL nu ar dori sau n-ar putea să guverneze acum, ci pentru că fruntașii PNL sunt niște altruiști și se îngrijesc să creeze un consens național cât mai larg.

Pentru USR-PLUS, criza e nu mai puțin benefică. Tema alegerilor anticipate, pe care liderii ei au tot adus-o în discuție obsesiv ca să justifice de ce nu vor să intre la guvernare în cazul căderii guvernului PSD, devine acum în premieră un obiectiv realist din punct de vedere teoretic (practic mai puțin, dar nu contează). Mai exact, până în primăvară, Dan Barna și Dacian Cioloș au vorbit singuri și fără temei despre anticipate, din moment ce începând din 20 iunie, adică în ultimele șase luni de mandat prezidențial, e interzisă prin Constituție organizarea de anticipate.

Acum, în schimb, ideea lui Băsescu din 2009 ca imediat după prezidențiale să se facă anticipate e reluată și susținută nu doar de USR, ci și, pe urmele sale, și de PNL, ba chiar și de ALDE. Dintre toate partidele însă, doar USR are capacitatea să-și înflăcăreze fanii cu promisiunea anticipatelor, pentru că acestea sunt logic singura cale prin care USR ar ajunge mai aproape de putere cu câteva luni mai devreme de alegerile parlamentare la termen din 2020, în timp ce fanii PNL continuă să spere că Iohannis va impune de sus un „guvern al meu” cu liberali.

Cât despre ALDE, Pro România și PMP, celelalte partide parlamentare cu candidați la președinție, acum au prilejul să șantajeze în voie partidele mari ca să poată ajunge la o putere care altminteri le-ar fi inaccesibilă pe cale electorală normală. În cazul lor, criza e cu atât mai plăcută cu cât liderii lor susțin niște candidați ca să se amuze și să-și dea coate (fostul președinte Băsescu, împingându-l pe Toader Paleologu „ca să-i încurce pe Dăncilă și Barna”) ori să se răzbune că n-au fost ei unși candidați (Tăriceanu și Ponta, împingându-l pe Mircea Diaconu ca să rupă din voturile electoratului PSD).

Diaconu și-a lansat candidatura făcând bancuri și bătând câmpii rușinos despre o Constituție, o republică și un rol al președintelui țării care îi sunt total necunoscute, iar Paleologu a promis o campanie în chip de „curs interactiv pro bono la scara întregii țări”, promovându-și adică propria afacere exact așa cum un candidat instalator ar propune o campanie cu demonstrații transmise live de desfundat țevi. Încolo, cine a auzit discursurile de lansare a candidaturilor lui Iohannis, Dăncilă și mai ales Barna a înțeles că nici acolo n-avem de-a face cu niște vizionari nerăbdători să-și detalieze planurile pentru țară.

Într-un scenariu ipotetic de criză politică prelungită, am avea deci două luni și jumătate de campanie electorală până la 10 noiembrie, primul tur al prezidențialelor, iar dacă ar merge mai departe planul anticipatelor, atunci ostilitățile ar continua după 21 decembrie, data când expiră mandatul actualului președinte și după care ar putea fi deci lansată procedura pentru anticipate. Iar anticipatele, cum a sugerat Barna, ar avea loc „cel mai devreme” odată cu localele, adică prin iunie 2019.

Un fleac, mai mult de jumătate de an fără guvernare (chiar dacă un guvern ar exista), fără nicio decizie din cele care au nevoie de voință și susținere politică – chestiile acelea cu priorități de investiții, cu reforma instituțiilor, așa de plicticoase atunci când e criză de guvern și campanie electorală pe deasupra. Dar poate nu bagă de seamă electoratul, dacă spectacolul cu caterincă e suficient de distractiv.